Prostioară

Rănită ai fost, ferice vei fi
Dulce-amarul mereu te va însoți
Dezamăgire, tristețe, suferință...
N-or dura la nesfârșit.
Toate or să treacă îndată
Doar sufletul e infinit.
Leac de-uitare și ignoranță
Astea-ți vor fi de folos.
Suferință, întunecare...
Nu vei ști nici că au fost.

Solitudine, întunecare...
Tu din cap să le alungi.
Orice lucru cât de mic
Iți va fi mai bun amic.
Nu fi neagră, nu te-nchide,
Fericirea-ți va surâde.
Doar un zâmbet, doar o rază
Și iar fața-ți luminează.
Iar celor 4 cu rușine
Să le fie și mai bine.

P.S: Pentru o bună prietenă :)

Revolutionary Road

Asta seara am vazut Revolutionary Road. Film bun, actori buni. Insa nu despre film as vrea sa vorbesc, cat despre tema sa. Mai exact evitarea trairii unei adevarate vieti, dupa idealurile si principiile proprii, ci complacerea intr-o viata tipica.
De ce ne temem atat de mult sa te traim viata? De ce nu incercam sa ne indeplinim visele? De ce nu incercam sa fim originali? De ce trebuie sa ducem o viata care nu ne place? De ce? Pentru ca suntem prea lasi sa facem asta. Ne e frica de ceea ce ar crede lumea despre noi. Ne-ar fi frica sa iesim din rand, sa iesim in evidenta. De aceea ajungem toti sa avem o viata asemanatoare, sotie/sot, copii, casa, serviciu (care de cele mai multe ori nu e cel dorit).
Totusi de ce am vrea asta? Ce facem cu toate idealurile? Incercam sa le ascundem sub plapuma? Incercam sa le dam la o parte, sa le uitam? Atunci de ce ni le mai facem?
Inchei aici sperand ca macar o parte dintre noi isi va trai viata asa cum si-a dorit din totdeauna. Sau cel putin va incerca.